Evanghelia care se citeşte în duminica a patra din post este plină de înţelesuri duhovniceşti şi de folos sufletesc. În ea ni se vorbeşte despre un îndrăcit, lunatic, care a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos. Nici ucenicii, nici tatăl fiului lunatic nu au credinţă suficient de puternică, ci o credinţă incompletă. De aceea, Mântuitorul zice: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?” (Marcu 9, 19). Faptul că ucenicii Lui nu au putut alunga demonul din copilul posedat, de asemenea Îl nemulţumeşte pe Mântuitorul. Dar, după ce spune: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?”, îndată Mântuitorul zice: „Aduceţi-l la Mine” (pe cel bolnav).

Mântuitorul Iisus Hristos nu Se bucură când credinţa noastră este îndoielnică, este puţină sau slăbeşte. Deoarece tatăl copilului zice către Isus: „De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”, Mântuitorul îi răspunde: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Când răspunsul lui Isus este perceput de tatăl fiului bolnav ca o mustrare pentru credinţa sa slabă, acesta se pune în starea de căinţă, de părere de rău şi de smerenie, iar apoi răspunde cu lacrimi: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”. În aceste cuvinte, „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”, se vede atât dorinţa tatălui sărman de a crede mai puternic, cât şi smerita recunoaştere a puţinei lui credinţe pe care el nu o mai numeşte „puţină credinţă”, ci „necredinţa mea”.

Vedem cum Hristos Domnul întăreşte credinţa tatălui şi apoi îi vindecă fiul suferind. Deci, Isus vindecă mai întâi pe tatăl copilului de îndoială şi pe copil de boală, iar apoi, pe ucenicii Săi îi ajută şi îi luminează, învăţându-i că demonii nu pot fi alungaţi decât cu post şi rugăciune. Prin aceasta, Mântuitorul lisus Hristos ne arată că, de fapt, credinţa se întăreşte prin post şi rugăciune. Prin post şi rugăciune, credinţa nu mai rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranţă vagă, ci devine o stare existenţială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu.

Prin urmare, Mântuitorul ne îndeamnă să preţuim mai mult înţelesul şi folosul postului şi al rugăciunii, în această perioadă de urcuş duhovnicesc spre Înviere. Să ne curăţăm, aşadar, de păcate, să ne întărim în credinţă şi să ne umplem de harul Sfântului Duh prin post şi pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşire euharistică, prin rugăciune fierbinte şi prin fapte bune. Să învăţăm de la acest tată sărman şi necăjit smerenia, să spunem şi noi cu lacrimi de pocăinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Astfel, vom vedea cum se vindecă sufletul nostru de patimi drăceşti şi închipuiri deşarte, de gânduri şi vorbe urâte, de credinţă slabă şi de fapte rele.

Pr. Savu Bogdan, Parohia Tătărani