Când îţi uiţi istoria, ca popor, efectul este unul singur şi tragic: eşti exclus din istorie. Când, de bunăvoie, sau la ordinul venit de la un factor de putere dictatorial de peste fruntarii - de pildă de la tiranii inventatori ai globalizării neo-marxiste – îţi uiţi trecutul, mai ales lecţiile sale existenţiale, este bine ştiut/şi de ştiut că nu ai posibilitatea să-ţi prevezi şi, astfel, să-ţi construieşti viitorul.

Din păcate, un moment istoric fundamental existenţial în destinul poporului român este, de câţiva încoace, trecut cu vederea, fie de teama Moscovei putiniste, fie pentru că „oculţii” neomarxisti din occidentul euroatlantic văd acel moment ca pe unul care ar fi dus la apariţia unui stat ce nu ar fi trebuit să apară pentru că a încurcat unele jocuri de interese, atât cât a putut să le încurce când trădările din lăuntrul său, ale „cozilor de topor”, nu l-a vulnerabilizat.

Şi este vorba de cel de-al doilea temei – primul a fost să fie în 1859 – aşezat la edificarea Marii Uniri/ a României Mari. Să-l numim: unirea Basarabiei (de fapt, a jumătăţii Moldovei dintre Prut şi Nistru) cu Patria Mamă România. Astăzi, după ieşirea din gulagul bolşevic sovietic, este cunoscută sub denumirea de Republica Moldova, de altminteri, o existenţă statală nefirească. Unire proclamată de Sfatul Ţării de la Chişinău la 27 martie (după stil vechi)/ 9 aprilie (după stil nou 1918), moment istoric fără de care nu s-ar fi ajuns la Marea Unire, de la 1 Decembrie din acelaşi an, de la Alba Iulia.

Dar să mai amintim că la sfârşitul lui noiembrie 1918 la Cernăuţi fusese aşezat al treilea temei al zidirii României Mari. Unirea Bucovinei, răpită prădalnic de Imperiul Habsburgic în cu patria Mamă. Astfel că 1918 a fost să fie, datorită unor imprejurări istorice geopolitice, produse la finalul Primului Război Mondial. Anul Marii Uniri româneşti.

Şi, repetăm, fără actul istoric de la Chişinău din 27 martie 1918, unul de mare curaj patriotic, România mare n-ar fi apărut pe harta politică a lumii. Să nu-i uităm pe făuritorii acelui act, chiar dacă de atunci au trecut 107 ani, păstrându-l veşnică recunoştinţă.