Exista o perioadă când România se văita mult. Era însă o abordare care dorea să provoace compasiune la mesaje de genul „comunismul ne-a bătut în cap”, „economia românească nu este adaptată unei piețe deschise” sau chiar „avem nevoie de bani pentru a ne moderniza”.

Nu de puține ori însă aveam și șmecheria românească, adăugând expresii precum „noi știm mai bine aici, fiindcă România e a noastră”, „există o coaliție împortiva României” și fantasma „chiar dacă am intrat mai târziu în UE, noi suntem mai europeni decât vesticii”.

Încercați un joc imaginar la nivel micro. Să zicem că un nou coleg vine la compania unde lucrați cu această atitudine. Îmi ziceți cam ce impresie face?

Dar să lăsăm trecutul unde este și să constantam - din nou - că unde am ajuns este decent, adică în UE și în NATO, mai pe înțelesul tuturor. Dacă la nivelul alianței de securitate, România a atins maturitatea unui stat membru, să discutăm un pic despre UE. Crizele recente ne-au adus în față unei oportunități istorice, aceea de a intra în normalitate.

E asemănător cu cazurile Spaniei și Portugaliei, țări intrate în UE în anii 80, cu mari probleme la vremea respectivă. Căderea zidului Berlinului și deschiderea spre Est a structurii europene a dat posibilitatea Spaniei să își consolideze aparteneța la spațiul european. Nimeni nu mai privește acum cu suspiciuni abordarea ibericilor.

(va urma)